Privești fotbaliștii de la televizor coborând din bolizi de lux și purtând ceasuri scumpe, dar realitatea fotbalului de provincie este izbitor de crudă și mirosind a sărăcie. Dincolo de tribunele crăpate ale stadionului din Moinești, drama jucătorilor de la CSM se consumă în fiecare zi de salariu. Cum poate un oraș să pretindă fotbal-spectacol când băieții din teren intră la joc cu gândul la facturile neplătite și ratele de la bancă? Investigând latura financiară a vestiarului moineștean, descoperim o exploatare prin muncă revoltătoare, în care promisiunile neonorate au devenit sportul principal al conducerii administrative.
Iluzia profesionistului: Indemnizațiile de efort și contractele capcană
Deși echipa concurează în campionate organizate de Federația Română de Fotbal, statutul jucătorilor locali este departe de a fi unul stabil. Grosul banilor alocați anual de Consiliul Local Moinești se consumă pe partea administrativă (salarii fixe, organizare, arbitraje), lăsând bugetul de „salarii” al echipei la limita subzistenței. Jucătorii sunt adesea constrânși să semneze nu contracte de muncă reale (care ar implica pensie și asigurări medicale clare), ci Contracte de Activitate Sportivă (CAS) sau sunt remunerați doar prin banale „indemnizații de efort” și prime de joc.
Aceste indemnizații sunt rizibile, variind între 500 și 1.500 de lei pe lună. Pentru această sumă infimă, jucătorilor li se cere prezența zilnică la antrenamente, disciplina de cantonament (chiar dacă acesta este inexistent) și riscul fizic pe teren duminica. Partea și mai dramatică intervine când, chiar și aceste sume modice nu sunt plătite la timp. Amânările de 2-3 luni sunt la ordinea zilei, conducerea folosind eterna scuză a „blocajelor la trezoreria Primăriei” pentru a pasa responsabilitatea.
Tura de noapte la gater, urmată de meci
Cum trăiește, deci, un fotbalist la Moinești în anul 2026? Adevărul direct, cu subiect și predicat, este că nu poate trăi din sport. Pentru a-și întreține familiile, 90% din componenții lotului sunt angajați cu normă întreagă.
Fotbaliștii noștri sunt, în viața de zi cu zi, lucrători comerciali la supermarket, muncitori la gaterele de pe Valea Trotușului, taximetriști sau lucrători în construcții. „Eram obligat să vin la antrenament direct după o tură de 8 ore în care cărasem marfă cu stivuitorul. Picioarele îmi erau de plumb. Când trăgeam de mine la meci, din tribună mă înjura șeful de club că nu alerg destul, în timp ce el fuma liniștit, încasându-și salariul din birou la secundă. Noi ne rupem oasele pentru ei, dar seara mergem acasă și numărăm mărunțișul”, relatează amar un jucător local.
Un sistem care urăște talentul local
Această bătaie de joc sistemică la adresa băieților noștri nu are explicație logică, ci doar matematică de culise. Prin menținerea jucătorilor locali într-o stare de foame și precaritate, conducătorii clubului justifică permanent absența rezultatelor. Iar când presiunea publică cere victorii, Primăria preferă, în loc să asigure salarii demne propriilor copii, să bage adânc mâna în bugetul public și să plătească salarii duble pentru „mercenari” aduși din alte județe, jucători care oricum vor pleca după 6 luni odată ce fondurile se evaporă.
Până când un organ de control financiar nu va verifica discrepanța masivă dintre salariile conducerii din birourile CSM și mizeria din portofelele celor care dau efectiv cu piciorul în minge, echipa va rămâne nu un club sportiv, ci o plantație de sclavi moderni în tricouri numerotate.